Domnisoara Iulia

Duminica seara, inceput de stagiune. Mi-am luat bilet cu vreo 20 de minute inainte de 19:00, putin dezamagit de ultimele vizionari de pe scena bacauana. Recunosc, singurul lucru care m-a atras e faptul ca scria Strindberg pe afis, si nu-l stiam decat in postura de romancier, dupa Salonul Rosu.

M-am asezat intr-un capat de rand, pe principiul “sa n-ai iluzii ca sa n-ai deiluzii”. Si, desi a inceput cu vreo 20 de minute intarziere, n-am avut. E, dupa mine, cel mai bun spectacol pe care-l propune Teatrul Bacovia in ultimii ani. N-o sa stau sa povestesc aici, mai ales ca merita un drum la teatru pentru oricine. Ce mi-a placut e atmosfera usor ruseasca pe care o emana scena si jocul actorilor, de nord aspru al Europei, de sentimente inabusite de frig si de moralitatea scortoasa a nordicilor.

Partea foarte hazlie e cu sufleurul itindu-se de dupa perdea si iesirea din rol a actorilor pentru cateva momente. Cred ca toata sala s-a amuzat. In alta ordine de idei, m-am trezit fredonand Bolero in masina luni dimineata. Muzica mi-a placut. Piesa e din ce in ce mai buna pe masura ce trece timpul, te tine alert in permanenta.

Singurul minus e ca, dupa o repriza de scris mesaje pe sub scaun, a trebuit sa plec dupa doua treimi din spectacol. Asa ca n-am cum sa stiu cum se sfarseste si sa fac o recenzie corecta si obiectiva. Un lucru e clar : de revazut!