Ma simt pierdut. Ratacesc prin lumea visurilor mele. Colind meleagurile nedescopite de viteza timpului. Am uitat tot ce ieri nu puteam sa uit. Vantul trece pe langa mine. Imi sopteste ceva intr-o limba necunoascuta. Ceva ametitor. Ceva care imi starneste teama. Ma simt amenintat. Toate raspunsurile se transforma brusc in intrebari necontrolate. O presiune imensa se asterne incet peste umerii mei. As vrea sa tip, insa am uitat cum pot face asta. Sunt mult prea departe.
Uneori mi-e dor sa ma pot intoarce. In urma am lasat povesti de bine si de rau. As vrea sa ma opresc o clipa si sa-mi dau seama incotro merg. Nu pot. Mi-e frig. Simt ca daca stau pe loc ma cuprinde o nebunie. Incep sa alerg. Toamna tarzie ma face sa ma simt ca o scrisoare ratacita care mult prea tarziu incearca sa ajunga la un destinatar.
In zare vad o lumina. O scapare. O speranta. Simt cum ma cheama. La fel cum marea cheama un marinar mult prea incercat de futuna. E tot mai aproape. E ceva mai presus de iubire. E ceva mai presus de credinta. E ceva mai presus de viata. Simt ca sunt fericit. In sfarsit, pot sa zambesc. Am ajuns.